Ieri seară, împreună cu Sten, am urcat în podul casei lui. Îmi povestise de multe ori de baza lui secretă și eram curios să o văd și eu. În pod mirosea a praf și a vechi. M-am uitat în jur și-am văzut multe cutii pline cu cărți. Sten m-a dus la o cutie secretă de care știa doar el.

Dintr-o dată, din cutia misterioasă, a început să se audă: „chiț, chiț, chiț”. Curios, i-am întins cutia lui Sten, sperând că și el va fi dispus să vadă ce e acolo.

Sten a deschis cutia, iar pe fundul ei am văzut o mogâldeață blănoasă, foarte probabil, iubitoare de cărți. Și mai ciudat m-am simțit atunci când mogâldeața a spus să îi dăm o carte pe care să o poată ronțăi. După ce i-am dat o carte și mogâldeața a ronțăit-o, a început să ne povestească ce întâmplări se petrecuseră în carte. Ne-a plăcut foarte mult.

De atunci, eu și Sten mergem în fiecare zi în pod să ascultăm poveștile mogâldeței.

Păcat însă de cărți. Poate mai bine le-am citi singuri. Dar ce să facem cu mogâldeața?